Istoria, intrucat explica, este o stiinta. Intrucat evoca oamenii si intamplarile trecutului, tine de poezie. Si cum cartea lui Vlahuta n-are decat aceasta din urma pretentie, cine putea fi desemnat sa scrie o istorie „pitoreasca“ a poporului roman, decat acest staroste al breslei cantaretilor nostri, a carui cea mai inalta insusire artistica este tocmai acea plasticitate a stilului, care e menita sa ne faca sa vedem oamenii si intamplarile... Si in adevar, citind aceste pagini „din trecutul npstru“ istoria veche capata viata, caci scriitorul nu ne face cunoscute faptele, ci ni le arata. La aceasta mai contribuie si scurtimea, faptele urmand repede unele dupa altele, ca intr-un roman - nedistantate prin consideratii si explicatii care, in istoriile stiintifice, capata rolul principal, ramanand ca faptele sa exemplifice oarecum consideratiile teoretice... Dar insusirea principala, pentru care o opera de felul acesta e plina de viata si de concret, este tot tratarea poetica a istoriei, adica zugravirea personajelor prin caracterele lor individuale (adevarate ori verosimile) si zugravirea evenimentelor in chip plastic... V-ati gandit vreodata, pe cand studiati istoria romanilor, ca femeile dace aveau, ca toate femeile, acel „etern feminin“, care face din femeie „prototipul ingerilor din senin“?! Eu nu m-am gandit. Deci, femei dace, geti etc., pentru mine erau niste notiuni, care faceau parte din niste propozitii – propozitii care ma faceau sa cunosc si sa pricep – si-atata tot!... Cititi in cartea lui Vlahuta cele doua-trei pagini despre femeile dace, si daca ati fost ca si mine, veti vedea pentru intaia data ca femeile dace erau femei... V-ati gandit vreodata, cand erati pe bancile scolii, ca marele Stefan, pe langa acel razboinic infricosator, pe langa omul care a invins si afost invins, care afost in legaturi cu sahul Persiei si cu senatul Venetiei etc., – v-ati gandit ca a fost candva „un tineret frumos cu ochii albastri si cuminti, a caror dulce privire e pururea dusa, pierduta in cine stie ce adancime de ganduri mari“? Totul capata viata, totul devine dramatic si pictural!... Si nu mai continuu cu exemplele, caci ar trebui sa citez la nesfarsit. Dar in cartea aceasta nu gasim numai un pictor si un povestitor artist. Simtim si o inima care bate necontenit. „Din trecutul nostru“ nu este povestirea unui om care scrie un tratat de istorie a unui popor, ci opera unui om care scrie, aci duios, aci mandru, aci indurerat, istoria patriei, istoria zilelor bune si rele, mai mult rele, ale neamului sau... „Nesfarsitele framantari dinlauntru si desele schimbari de domn sleisera puterile Moldovei. Ungurii si polonii se uitau lacomi la tara asta frumoasa si fara noroc“... Desigur, Vlahuta are aceeasi iubire pentru tot neamul, dar – ori poate mi se pare? – are un colt ascuns, in fundul inimii sale, pentru Moldova... Toti scriitorii moldoveni au o duiosie deosebita pentru „tara asta frumoasa“ si „fara noroc“. Iar in tara aceasta nenorocita, cei mai fara noroc, pentru Vlahuta, sunt acei care alcatuiesc „prostimea tacuta care munceste si rabda si duce-n spinare nevoile tarii“, „multimea aceea tacuta si...
| Specificatii |
Descriere |
| Fara specificatii |
.jpg)
